PURGATORIUL, ADEVĂR SAU “INVENȚIE” CATOLICĂ?

Catehismul Bisericii Catolice definește purgatoriul ca fiind o purificare prin care obținem sfințenia necesară intrării in fericirea  cerească a celor care mor în slava și prietenia  lui Dumnezeu, dar  imperfect purificați . E de notat faptul că această purificare e total diferită de pedeapsa celor condamnați la osândă veșnică.

Purificarea e necesară pentru că, așa cum ne învață Scriptura, nimic necurat sau impur nu va putea sta în fața lui Dumnezeu, în împărăția Sa. Chiar dacă noi murim iertați fiind de păcatele de moarte, toutuși, pot rămâne multe impurități în noi, specifice păcatelor veniale, poate rămâne pedeapsa vremelnică datorată păcatelor de moarte dezlegate la spovadă, dar care nu au fost ispășite pe deplin pe pământ.

Purgatoriul, o “invenție” catolică?

Fundamentaliștii care afirmă că purgatoriul e o invenție a Bisericii Catolice pentru a face bani, nu pot spune când a fost purgatoriul “inventat”. Cei mai mulți dintre ei îl acuză pe papa Grigore cel Mare, care a condus Biserica între 590-604. Dar știm, încă din secolul IV că Sf Monica, mama Sfântului  Augustin, i-a cerut acestuia să-i amintească sufletul în timpul sfintelor Liturghii. Deci nu ar fi avut niciun sens să ceară acest lucru, dacă ar fi crezut că sufletul ei nu ar beneficia de rugăciuni, cum ar fi fost în cazul în care sufletul ei ar fi ajuns în Cer sau în iad.

Cei care au susținut ideea papei Grigore cel Mare, au explicat imaginile și scrierile de pe pereții catacombelor, unde creștinii, în timpul persecuțiilor din primele trei secole au scris rugăciuni pentru cei morți. Intr-adevăr , există scrieri ale primilor creștini , cum ar fi Faptele lui Paul și Tecla, Matiriul Sf Perpetua și Felicitas( ambele scrise in secolul II ), care fac referire la practica creștinilor de a se ruga pentru cei morți. Astfel de rugăciuni nu ar fi fost oferite dacă, creștinii din acele timpuri nu ar fi crezut în purgatoriu, chiar dacă ei nu îl numeau așa.

Dacă purgatoriul a fost o invenție, de ce nu au fost proteste ?

Se poate demonstra prin dovezi istorice că această doctrină exista încă dinainte  de data la care se presupune că a fost inventată. Daca această doctrină a fost scoasă “ de sub pălăria” unui cleric, de ce istoria eclezială nu consemnează niciun protest împotriva acestei doctrine? Un studiu al istoriei doctrinelor indicaă faptul că, în primele secole, creștinii erau cu “ armele în mâini”  împotriva oricui  ar fi sugerat măcar o schimbare în ceea ce privește credința. Erau extrem de conservatori , testau adevărul unei doctrine punând întrebări de tipul: “A fost acesta un lucru în care au crezut și înaintașii noștri ? A fost un adevăr pe care ni l-au învățat apostolii ?” Deci, cu siguranță, existența purgatoriului ar fi fost considerată o mare provocare, dacă nu ar fi crezut încă de la început în el. Deci, unde au fost înregistrate protestele ? Ele nu au existat.

Cei care neagă existența purgatoriului, preferă să spună că Biblia vorbește doar despre Cer și iad. Greșit. Vorbește  pe deplin despre a 3-a stare, denumită în mod comun “Limbul Patriarhilor”( “limbus patrum” în latină), unde cei care au murit înainte de venirea Mântuitorului așteaptă ca cerul să se deschidă și pentru ei. După moartea și învierea Sa, Isus i-a vizitat pe cei care erau în limb și le-a dus vestea cea buna că cerul se va deschide de acum și pentru ei ( Petru 3.19)

Acești oameni nu sunt nici in cer, dar nici nu au experimentat chinurile iadului . Unii au zis că acest limb e purgatoriul. Ar putea să fie așa sau nu, oricum, chiar dacă limbul nu e purgatoriul , existența sa arată că această stare temporară, intermediară nu e contrară Bibliei. Să privim în felul următor: dacă limbul e tot una cu purgatoriul, asta înseamnă că el există. Dacă acest limb e un loc diferit , atunci Biblia măcar spune ca un asemenea loc există, dovedește că nu există doar cer și iad, ci există și acest loc de purificare și de sfințenie fără de care nu îl vom putea vedea pe Dumnezeu. Așadar, “ urmăriți pacea cu toți și sfințenia, fără de care nimeni nu-l va vedea pe Domnul!” ( Evr 12.14)

ABORDAREA MORȚII

Reflectăm asupra semnificației morții, asupra ultimelor zile. Pentru atât de mulți oameni, chiar și pentru creștinii buni, realitatea morții este înconjurată de realitatea bolii și a durerii. Asociază moartea cu ravagiile bolii și o separa de viață. Cele doua, pentru mulți dintre noi, sunt contrare și credem că nu pot coexista, dar știm, în calitate de urmași ai lui Cristos că numai în moarte noi primim viața, iar în această viață vom trăi moartea. În momentul morții fizice, plinătatea vieții este dezlănțuită pentru cei aflați într-o stare de har și purificată de toate atașamentele de păcat. Viața abundă, deoarece moartea a fost învinsă.

O moarte bine trăită este o proclamare a morții și învierii lui Isus.

Există în fiecare dintre noi o dorință naturală de viață, o dorință naturală de a trăi veșnic. Există o atracție pentru ceea ce este adevărat, bun și frumos. Cu alte cuvinte, există tragerea spre divin. Moartea, care a intrat în lume prin libertatea noastră de a alege, a fost reformată prin acțiunea mântuitoare a lui Isus. Moartea, rezultată dintr-o alegere greșită făcută de un om la începutul istoriei omenirii, a fost transformată în poarta prin care intram și prin care Îl vedem față în față pe Dumnezeul care ne-a creat.

Moartea a fost, de asemenea, “îndulcită “ de mulți . Este suficient sa vizualizam unele filme de război sau, probabil, de dragoste pentru a vedea moartea în alt fel.

Societatea noastră contemporană, se îndreaptă către un alt concept al morții, din care să elimine agonia și toată suferința fizica pe care ar putea-o aduce moartea. Uitați-vă la mișcările "dreptul la moarte" (care sunt doar încercări voalate de redenumire a eutanasiei), ei ar prefera ca  moartea să fie aleasă înainte de a-i veni timpul ei, să i se refuze cursul, oportunitatea ei transformatoare. Ei preferă ca cineva să moară “curat” , cu o intervenție medicală letală si nu vor ca acea persoană să intre pe deplin în calea trecerii la viața veșnică. Ei ar prefera să-i scape de disconfortul și durerile  temporale decât să le permită bucuriile veșnice pe care le-ar oferi o moarte cu adevărat umană și buna.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea ne-a amintit despre demnitatea unei morti bine trăite .

Sfântul Francisc de Asissi,  făcând referire la moarte, zicea “Sora Moarte” .El a îmbrățișat-o pe deplin așa cum a îmbrățișat viața și lumina, cu bucurie.

Așa cum ne-am rugat atât de des cu aceste cuvinte, sa o facem și in continuare :

“Sfânta Maria, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin !

  NIMIC NU ESTE PIERDUT IN OCHII LUI DUMNEZEU

                     Astăzi ni-i amintim pe cei care au trecut din această viață cu credință, speranță și încredere în promisiunea vieții veșnice. Ieri i-am amintit pe toți sfinții , dar astăzi reflectăm asupra celor pe care îi cunoaștem, a celor care au făcut parte din viețile noastre. Viața este un dar de la Dumnezeu și nimic din ceea ce Dumnezeu dă sau face nu se pierde vreodată. Nu este vorba de timpul sau de anii pe care i-am trăit și nici măcar de calitatea lor, este vorba despre a fi copii ai lui Dumnezeu.

                            Viața noastră este o reflectare a lui Dumnezeu și a dragostei sale. Cei care au trecut la Domnul și   pe care ni-i amintim astăzi  reflectă acea dragoste. Așa cum spun adesea și unii dintre voi , ei nu sunt plecați, ei încă mai trăiesc, fie o lună, șase luni, un an, 10 sau chiar 50 de ani ... ei trăiesc în mintea și inima noastră. Legăturile omenirii nu sunt rupte de moarte. Dragostea lor față de noi ne ajută în această viață, în timp ce călătorim spre viața veșnică. Tristețea, durerea, ne pot umple inimile astăzi, dar aceasta este o reamintire a prezenței și dragostei lor în viața noastră.

                       Călătoriile celor dragi sunt complete și viețile lor sunt întregi. Toți suntem născuți pentru a fi sfinți. Cu toate acestea, este nevoie de o viață pentru a deveni un sfânt. Modul in care ne folosim viața este ceea ce ne ajută în călătoria spre sfințenie. Luptele și încercările vieții ne pot lăsa deseori răni.După o călătorie lungă, suntem deseori transpirați și murdari și avem nevoie sa ne curățam. Dumnezeu ne curăță pe măsură ce trecem de la această viață la alta. Dumnezeu ne-a creat buni, iar toate acele greșeli și imperfecțiuni pe care le purtăm sunt perfecționate de Dumnezeu. Sufletele noastre sunt curățate și sunt făcute vrednice să stea în prezența lui Dumnezeu. Toate sacrificiile, suferințele și faptele bune nu trec neobservate in fata lui Dumnezeu. Dumnezeu transformă binele în perfect.

                             În timp ce încă mai plângem, suntem convinși că cei dragi se bucură de pacea, confortul și bucuria vieții veșnice. Toată aceasta zi este un mare memento pentru fiecare dintre noi,  că Dumnezeu ne-a dat darul vieții. Viața noastră de astăzi este o gustare a dragostei lui Dumnezeu. Aceasta zi este si ziua noastră, ne atinge personal. Da, este o zi de emoții mixte, este ziua noastră să ne amintim, să pierdem, dar și să fim bucuroși. Ne gândim, de asemenea, la existența noastră. Fiecare dintre noi este un suflet călător. Încă suntem călători in acea călătorie prin care noi trebuie sa devenim ceea ce trebuie să fim - copii ai lui Dumnezeu, care se bucura de viața veșnică cu El.

                           Fie ca asupra acelora pe  care ni-i amintim astăzi să strălucească o lumină perpetuă, ca sufletele lor nu numai să se odihnească, ci și să trăiască în pace.

UNDE ESTE, MOARTE, VICTORIA TA?

UNDE ESTE, MOARTE,  VICTORIA TA? 

Astăzi este comemorarea tuturor credincioșilor plecați ... Ziua tuturor sufletelor. În Crezul apostolic, recităm: "Cred ... în Împărtășirea Sfinților".    Domnul care a fost răstignit, a murit și a înviat a 3-a zi, cu un zâmbet asigurător ne spune: "Nu! Nu s-a terminat totul ... Ce pare a fi mort pentru tine, este de fapt începutul vieții în Mine. Ceea ce pare a fi o tristețe imensă pentru voi, este începutul unei bucurii reale în Mine. Nu te teme, nu plânge, Eu sunt Viața și Învierea "  Aceasta este ceea ce a revelat Sfântul Paul în prima sa scrisoare către Corinteni 15: 5:   "Unde este , moarte, victoria ta?Unde este, Moarte, ghimpele tău?

Termenul "comuniune a sfinților" are două semnificații strâns legate: comuniune în lucruri sfinte și comuniune între persoane sfinte.

Comuniunea sfinților reprezinta cele trei stări ale Bisericii: 

2.       Biserica militantă (luptătoare)(Biserica pelegrina pe acest pământ)

3.       Biserica suferindă(acei credincioși care au plecat), 

4.       Biserica Triumfătoare (Sfinții în Glorie)

                 In prezent, unii dintre discipolii Lui sunt pelerini pe pământ. Alții au murit și sunt purificați, în timp ce alții sunt în glorie, contemplând "în plină lumină, pe Dumnezeu însuși , un Singur Dumnezeu in 3 persoane, exact așa cum este El. În această zi, noi (Biserica luptătoare )în uniune cu rugăciunile sfinților din slavă (Biserica Triumfătoare), ne adresăm rugăciunile într-o manieră specială: pentru frații și surorile noastre suferinde ( Biserica suferindă)

  Ieri, 1 noiembrie, am sărbătorit și l-am mulțumit lui Dumnezeu în special pentru Sfinții din Glorie - (Biserica Triumfătoare)

  Când o persoană moare, existența ei încetează numai în ochii noștri.   Ea continuă să trăiască în ochii lui Dumnezeu, cei morți, nu sunt morți pentru Dumnezeu.  Aceasta este ceea ce spune Isus în Luca 20:38, „... el nu este Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci pentru el, toate sunt în viață“   Prin urmare, este logic și rezonabil să ne rugăm pentru credincioșii care au plecat.

  "Toți cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar încă purificați imperfect, sunt într-adevăr siguri de mântuirea lor veșnică; dar după moarte, ei suferă purificare, pentru a atinge sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului”(Catehismul Bisericii Catolice # 1030)

Prin urmare, este o datorie a noastră să ne rugăm pentru purificarea acestor credincioși plecați. Această comemorare este, de asemenea, o constientizare a morții noastre și a celor apropiați.   E adevărat, că, fiind oameni slabi, putem avea o frică naturală și chiar un fel de fobie a morții. Dar dragostea noastră creștină, credința și speranța trebuie să câștige în noi.

Moartea este înfricoșătoare pentru necredincioși, dar, pentru credincioși, este ușa spre Fântâna Credinței!   Moartea este îngrozitoare pentru cei fără iubire, dar pentru cei care iubesc, este pasajul către Plăcerea Iubirii!  Moartea este devastatoare  pentru cei fără speranță, dar pentru cei care speră, este intrarea în primăvara speranței.

 

Moartea este o realitate.

Nicio multitudine de reflecții sau predici nu pot înlocui durerea acestei realități.   Uneori, în astfel de situații, tăcerea este singurul răspuns pe care îl putem oferi. Dar și tăcerea ar trebui să fie o „tăcere de speranță“, o „tăcere de încredere“ și o „tăcere de credință“.   Cu cât Îl iubim pe Dumnezeu mai profund, cu atât frica de moarte scade.Când avem o credință puternică în Dumnezeu, durerea morții se reduce.

 Moartea este grea.

Și buzele noastre pot spune doar „Nu, nu mă părăsi ...“. Dar Domnul a cucerit această moarte!   Să ne uităm la El, pe Cruce, și să găsim mai multă semnificație și speranță în viață.   Fie ca Prea Fericita Maica Maria , care a purtat durerea morții copilului ei Preaiubit pe cruce, să fie refugiul și puterea noastră. Fie ca rugăciunile și exemplul Bisericii Triumfătoare să fie inspirația și curajul nostru.